ROSIOARA SI BABUSCA - ASEMANARI SI DEOSEBIRI

ROSIOARA SI BABUSCA -ASEMANARI SI DEOSEBIRI

Rosioara (scardinius erythrophtalmus) este un peste larg raspandit atat  pe continent cat si in tara noastra, fiind nelipsita din mai toate apele statatoare de la
noi, precum si din portiunile inferioare ale aproape tuturor raurilor mari.

Babusca (rutilus rutilus carpathorossicus) a fost multa vreme considerata specie endemica pentru bazinul Dunarii, fiind insa cu succes aclimatizata in anii din urma si in alte ape de pe continent, unde a gasit si conditii prielnice pentru reproducere. La noi se gaseste in frecvent in tovarasia rosioarei, intrand chiar in raurile mari si nu foarte rapide. In unele lacuri submontane a fost introdusa artificial.

Dimensiunile la care ajung cele doua specii nu depasesc decat exceptional
30-35 cm, fara ca exemplarele de peste 20-25 cm si 400-500 g sa fie o raritate
in Delta.

Rosioara atinge de obicei dimensiuni mai mari, depasind uneori 1-1,5 kg in
apele in care poate trai netulburata pana la adanci batraneti.

Dintre cele doua specii, rosioara are de departe infatisarea mai aleasa. Corpul relativ solid, dar mai comprimat lateral decat al babustei, mai ales in partea sa anterioara, se termina cu un cap mic, cu gura dispusa terminal si indreptata in sus, tradandu-i intr-o oarecare masura, ca si in cazul obletelui, obiceiurile culinare si locul
predilect de trai. Pielea este acoperita cu solzi mari, bine fixati, formand pe burta, intre inotatoarele ventrale si cea anala o muchie ascutita, o carena, un alt criteriu de deosebire fata de  ,,verisoara’’ ei. 

Daca unim inotatoarele dorsala si cele ventrale  printr-o linie imaginara, aceasta va face cu axul lung al corpului un unghi ascutit, intrucat dorsala este situata mai aproape de pedunculul cudal (de coada pestelui). Coloratia corpului este mai frumoasa: spatele este verde-inchis sau albastrui-verzui, laturile si burta argintii cu discrete tente  galbui, dar sufera  modificari in functie de locul de trai.

Exemplarele din baltile pline de vegetatie sunt inchise la culoare. Cele mari nu mai sunt argintii, ci capata o frumoasa culoare aurie, contrastand placut cu verdele inchis al
spatelui. Inotatoarele din partea inferioara a corpului si caudala, in special la nivelul lobului inferior, sunt colorate in rosu intens, mai evident spre varfuri, la exemplarele mici bazele inotatoarelor sunt galbui sau transparente.

Paradoxal, in ciuda denimirii stiintifice a pestelui, la o prima vedere ochii nu sunt rosii, ci galbeni sau galbeni-aurii. La o privire atenta se poate insa observa pe iris o mica pata rosie.

Unele exemplare capturate imediat dupa incetarea prohibitiei prezinta pe toata suprafata corpului puncte negre de dimensiuni variabile, de forma rotunda, dar imprecis delimitate, dure la pipait si bine fixate in straturile profunde ale pielii. Nu sunt paraziti, asa cum se putea crede la prima vedere.

Ele apar sub forma unor granule de culoare alba (asemanatoare grisului) al mascului mai multor specii (rosioara, caras, babusca) imediat inainte de inceperea reproducerii. Daca in cazul carasului isi pastreaza culoarea si sunt mai greu de observat, fiind numeroase numai pe opercule, in cazul celorlalte doua specii tuberculii respectivi se
innegresc si devin foarte evidenti la scurt timp dupa depunerea pontei.

Babusca nu are un colorit atat de spectaculos, mai ales ca in Delta o intalnim preponderent in ape nesufocate de vegetati. Corpul este mai alungit ca al rosioarei lipsind impresia de ,,cocoasa’’. Gura este dispusa terminal, dar nu se deschide in sus. Solzii sunt mici, se desprind usor, nu formeaza carena ventrala si sunt acoperiti cu un strat bogat de mucus, ceea ce ii confera pestelui si denumirea populara, de altfel foarte raspandita, de bãlos. 

Exact invers ca in cazul rosioarei, inotatoarele inferioare sunt palide, galbui cu discrete nuante rosiatice, in vreme ce irisul este rosu-portocaliu intens. Linia dintre dorsala si ventrale cade perpendicular pe axul corpului, dorsala fiind plasata cam in
dreptul inotatoarelor ventrale, deosebirile nu tin numai de aspectul general,
ci si  de felul de trai al celor doua specii.

Daca atat babusca, cat si rosioara iubesc apele stagnante cu vegetatie, cea dintai poate fi intalnita intr-o proportie mai mare in apele curate cu un curent moderat si fund
nisipos-argilos, unde traieste alaturi de platica si de batca. Rosioara alege de departe lacurile cu vegetatie abundenta, surse de hrana si de adapost la nevoie. Este abundenta in balti cu fund namolos, unde tine buna tovarasie carasului, caracudei sau linului.