Rapitoarea

Era o zi de februarie, mai bine-zis o sambata, ca numai atunci imi pot permite cate o iesire. De multa vreme imi doream o partida la Siret, intr-un loc intre Roman si Bacau, pe undeva pe la Secuieni, dar nu stiam drumul nici eu, si, cu atat mai putin , noul meu tovaras de pescuit, pe care am reusit sa-l molipsesc fulgerator si incurabil cu ... sanatosul microb al umblatului cu "parul " in spinare pe malul apei, obicei pe care noi, "bolnavii", il numim "pescuit".

N-am plecat prea de dimineata, ca iarna si pestele doarme ceva mai mult. Cerul era destul de cenusiu, dar cand pescarul isi pune in gand sa plece, apoi pleaca, si pe vant si pe ploaie si pe ninsoare, daramite pe un pic de nor! Pana la Roman aveam aproape de 50 de km, dar ce-are a face, daca microbul nu te lasa sa stai acasa! Cand am ajuns pe E85, am cotit-o la dreapta, spre Bacau, cu intentia de ajunge la un mult-laudatul loc de pe Siret, adica la Secuieni. Am ajuns noi la Secuienii Noi, dar spre stanga, unde se zarea lunca Siretului nu ducea decat un drum desfundat pe care nu prea ne induram sa intram cu Skodita abia spalata. Asa ca am mers tot inainte pe asfalt, poate-poate vom gasi un drum ceva mai acatarii. Am intrat in judetul Bacau, am mai mers ceva drum, dar ne tot departam de Siret, asa ca am facut cale intoarsa, am ajuns in Harlesti, tot in judetul Bacau, si am intrebat niste trecatori cum sa ajungem la Siret, nu le-am spus scopul, ca nu-s' de ce oamenii astia nu ne cred normali cand ne vad cu batul in balta!

Dupa vreo doi kilometri de drum bunisor, acoperit cu prundis, am ajuns pe malul Siretului, intr-un loc ce mie mi s- parut bun si chiar frumos, parere pe care nu mi-o impartasea deloc insotitorul meu, indragostit exclusiv de peisajele montane, "mort" dupa privelistile unice pe care le ofera orice locusor de pe lacul Bicaz. ªi intr-o masura oarecare are dreptate!. in amonte de locul unde se termina drumul, se inalta un mal prapastios, greu de coborat pana la apa, dar si mai greu de urcat! Locuri promitatoare, cu bulboane si cu trunchiuri de copaci cazute in apa, ascunzatori ideale pentru salai si avati, dar si capcane sigure pentru monturi, mai ales ca eu voiam cu tot dinadinsul sa testez, dar sa nu pierd , niste oscilante si niste twistere si, eventual, sa pacalesc si vreun chior de salau, daca ar fi fost dispus sa ia o "gustare". Am optat pentru niste locuri mai putin primejdioase din aval. Un vanticel cam subtire si deloc prietenos ne soptea ca partida noastra nu va dura prea mult.

Am facut vreo cateva lansari si m-am declarat multumit in sine-mi ca oscilanta DAM lucreaza frumos, dar oarecum descurajat ca nici un locuitor al apelor, cam tulburi, ce-i drept nu voia sa mi-o aprecieze in vreun fel. Am schimbat-o cu alta, am schimbat locul, am incercat si cu o rotativa, cred ca era un MEPS, dar zadarnica stradanie! Atunci am pus un twistwr galben, fiindca vazusem eu prin niste poze pe Internet salai, stiuci, pastravi si cleni pacaliti la asemenea scule. Bine, la pastravi nici nu ma puteam astepta, dar speram cat de cat la vreun rapitor de Siret. Prietenul meu incerca si el cu niste viermusi, dar nici acestia nu reuseau sa ispiteasca vreo specie de vietuitoare acvatica. Chiar ne gandeam ca ar fi bine sa ne intoarcem acasa la caldurica si sa ne multumim doar cu plimbarea si cu aerul de balta. Dar, cum speranta nu moare niciodata, ma las putin mai la vale, prin apropierea unui copac prabusit in apa si unde mi se parea mie ca ar fi si ceva adancime. Lansez o data (a cata oara!), recuperez, lansez mai aproape de copac si simt ca mi se opreste carligul pe fund, agatat in ceva. "Nu se putea sa nu dau vama!", gandesc eu, dar trag totusi usor, in speranta o sa pot recupera ceva. ca o sa fie o creanga mai subtire sau mai putreda si o sa cedeze. ªi, spre norocul meu, reusesc sa o desprind! Mai trag un pic si vad ca "ramurica" se misca, iese putin afara si, spre totala mea uimire, constat ca are aripioare rosietice si coada si ca e destul de ... craca! il strig pe Nicu - asa il cheama pe tovarasul meu de pescuit - si il rog sa-mi desfaca minciogul si sa mi-l dea. in timp ce eu execut drill-ul, prudent ca aveam firul subtire, Nicu imi desface scula, se balbaie de emotie, dar in loc sa mi-l dea mie, vrea sa participe si el la capturarea "monstrului" si baga minciogul in apa. Aproape tip la el si-i spun sa ia pestele pe la cap,el ma asculta si ma pomenesc cu mreana in minciog, scoasa pe mal. Am ramas de doua ori surprins: mai intai ca era o mreana, nu un salau, cum credeam si speram eu, si in al doilea rand ca fusese agatata de coada! Fusese, pentru ca intre timp se eliberase din carlig, noroc ca era "salvata" in minciog, altfel se ineca , sarmana! Totusi eram oarecum nemultumit si jignit inn orgoliul meu de pescar: mie imi place sa prind pestii de bot, nu de coada! Cum naiba s-o fi intamplat?! S-o arunc inapoi in apa, nu prea ma induram, drept sa spun! Am pus-o in cos si am continuat sa lansez, incurajat si intrigat totodata. Dar accidentul nu s-a mai repetat. Ba, ca sa nu mint, am ami agatat de cateva ori, dar crengi adevarate, care mi-au si oprit cateva twistere, asa, pentru colectia lor personala.

Cand am ajuns acasa, bucuros si nu prea, m-am lamurit ce se intamplase. Dupa ce am masurat-o (peste40 cm) si am cantarit-o (1,3 kg - cea mai mare mreana din viata mea), am pus-o sa zambeasca si i-am tras doua-trei poze, poi am dezbracat-o de armura si, intervenind chirurgical, i-am descoperit in stomac vreo doi pestisori (porcusori sau "fusari", cum li se mai spune prin partea locului)! A! mi-am zis, doamna mreana, pe care eu o credeam total pasnica, se mai deda si la mancare de dulce, dar inainte de a ataca, loveste prada cu coada, ca s-o ameteasca! De aceea s-a intepat ea in coada, ca doar n-or sta mrenele pe fundul Siretului ca stiuletii, asteptand sa vina pescarii si sa le agate de coada. Asa imi place sa cred, caci nu m-as putea, nici in ruptul capului, impaca cu ideeade a prinde pestii cu carligul de coada, cand ei stau cuminti pe fundul apei, fara nicio intentie agresiva asupra momelii mele! Abia astept sa le provoc la vara cu niste coropisnite!